Dansul Inimii și Sunetele Sacre la Iași Dansul Inimii și Sunetele Sacre la Iași
Trăim timpuri extraordinare acum și, din ce în ce mai mulți oameni devin conștienți de acest proces de transformare. Un proces fabulos pe care noi, în Călătoria Inimii îl simțim foarte puternic și am făcut alegerea de a-l onora învestindu-l cu toată încrederea noastră.

Din ce în ce mai mulți oameni aleg să vadă această Întoarcere Acasă, Întregirea, acest proces de prezență și conștiență ca unul comun și nu individual. Împreună. Și, totuși, ne împotmolim, crezând că suntem singuri, atunci când  avem oportunitatea de a ne abandona procesului de vindecare și transformare. Ne credem singuri când ne simțim trântiți la pământ de propriile noastre convingeri, judecăți și identificări. 

Dar cum ar fi, dragii mei, ca atunci când avem fața în țărână, plângându-ne singurătatea și izolarea, să ne aducem aminte ca putem întinde o mână și, astfel, putem atinge mâna unei alte ființe care se crede, la rândul său, singură cu fața plină de noroi. Cădem singuri dar împreună ne putem ridica.
În dansul final din cadrul Festivalului Călătoria Inimii, la un moment dat, mâinile, mesageri ai inimilor noastre, au dansat împreună. Când mâna mea a întâlnit o altă mână, care, lipită de Mama Pământ, parcă se tânguia, a ridicat-o cu blândețe și, curând, mâinile noastre abandonate una în alta, au transformat dansul lor într-o confesiune a inimilor noastre.

La sfârșitul Dansului am aflat că acea mână era prelungirea unei inimi care locuiește la Iași. Inimă care are mare nevoie de mișcare și de cântec. Acesta este unul din motivele pentru care am ales să aduc la Iași, cât mai curând, Dansul Inimii - SFERA și, odată cu acestă, călătoria Incursiune în Sunetele Sacre.

M-aș bucura să fii cu noi. Dar până atunci, te invit acum să te oprești, pentru o clipă, din tot ce faci.
Oprește-te și ascultă. Ascultă-te! Acum. Măcar pentru câteva clipe.
Respiră conștient și simte-te. Pe dinăuntru. Simți oboseala pe care ți-o dă încercarea, din greu, de „a face”? Din păcate, A Face vine înaintea lui A Fi și este mult mai răsplătit în lumea pe care ne-am construit-o. Așa că ne tot străduim să facem în loc să ne dăm voie să fim. Dacă am învăța că din acest A Fi îl putem naște apoi pe A Face, și nu invers, ne-am bucura mai des de prezența pauzei în viața noastră. Dar e greu când am fost învățați că doar făcând ceva vom putea fi apoi răsplătiți. Chiar și în iubire. Iată, te iubesc! Iubește-mă! (Dar acesta e un alt subiect la care voi reveni curând.)
 
A Fi din care-l naști pe A Face. Cum îți sună A Face Nimic?  Dacă îți sună bine, vino la Iași pe 17 mai, să dansăm împreună Dansul Inimii noastre care, de data asta, va saluta, mai degraba, PAUZA. A face nimic. PREZENTA PAUZEI în viața ta. Wow! A face nimic. Doar A Fi. Împreună. Eu am ales A Fi prezentă la Iași, pentru prima dată cu Dansul Inimii – SFERA și cu Călătoria Incursiune în Sunetele Sacre. Dacă te atrage să înveți a (te) asculta cu atenție, sferic, și a observa detașat cum totul se mișcă: gândurile, sentimentele, senzațiile corporale, vino să ne bucurăm împreună de Prezența Pauzei în viața noastră. A Fi. Vino să înveți A Fi în nemișcare și ascultare, născându-ți Dansul Inimii tale din miezul Ființei Sferice care ești. Respirație sferică. Ascultare sferică. Dans pe care-l vom împleti cu o fabuloasă incursiune în Sunetele Sacre adunate din tradiții diferite și care te va putea ghida către redobândirea puterii personale, dacă-ți vei da voie. Dans prin care poți alege a curăța corpul de toate depunerile reziduale, de ghemele emoționale, recâștigându-ți încrederea în tine. Prezența Pauzei în acest Dans Sferic al Inimii tale este o alegere lăuntrică acordată cu puterea contemplativă a nemișcării aflate în permanentă mișcare.
 
Dansul Inimii - SFERA și Sunetele Sacre ale diferitelor tradiții, împreună cu Respirația Conștientă și Prezența ta, vor crea o zi de sâmbătă pe care n-o vei uita prea curând.
 
Dragi prieteni ai Călătoriei Inimii, cu mare bucurie vin la Iași, pe 17 mai, și cu dorința de a ne mișca împreună corpurile, celebrându-ne, astfel, umanitatea. 
Prin dans și cântec. 
Prin prezență și atenție. 
Prin ascultare și nemișcare.
Prin respirație și bucurie. 
Împreună. Femei. Bărbați. Ființe Sferice aflate în Călătoria Inimii.
 
Această zi din mijlocul lunii mai va fi mai degrabă dedicată celor care îndrăznesc să riște a lasă siguranța controlului minții abandonându-se misterului inimii curioase. Dacă faci parte din această categorie de oameni curajoși, te aștept să ne împletim ritmurile și să ne lăsăm îmbăiați în puterea vindecătoare a sunetelor sacre pe care le vom naște împreună.


De asemenea, tot în premieră absolută la Iași, vineri 16 mai Redescoperirea Feminităţii

Elena Francisc-Țurcanu (AmmaRa)

Elena Francisc AmmaRa

citește mai departe
Wachuma sau Porțile Revelației Wachuma sau Porțile Revelației

Anul acesta, în Octombrie, Călătoria Inimii se întoarce în Peru pentru o nouă explorare interioară, o nouă aventură a cunoașterii. O călătorie inițiatică de conectare cu cele mai profunde conținuturi ale conștiinței. Nu este prima Călătorie în Peru, cea din urmă petrecându-se în 2011. Mai jos un articol excepțional despre acea călătorie inițiatică, un jurnal al bogației de trăiri, o ilustrarare prin cuvinte a inefabilului. Nicio călătorie nu seamănă cu alta, iar dacă simțiți chemarea în adâncul sufletului nu ezitați să materializați chemarea...

 

2011. Călătoria Inimii în Anzii Peruani. După junglele Amazoniei, Valea Sacră. Nenumăratele poveşti ale Sufletului. Experienţe de conştiinţă extinsă în sanctuarele imperiului Inka. Lumea văzută prin ochii marilor sacerdoţi. Machu Picchu şi prăbuşirea civilizaţiei Inka. O privire dincolo de realitatea liniară. Revelaţiile lui Wachuma. O noapte în sanctuarul de la Morray.

 

Junglele Amazoniei peruane au rămas în urmă, dar porţile interioare deschise de ritualurile cu Ayahuasca vor rămâne deschide încă multă vreme. Ştiu că pentru unii dintre noi nu se vor mai închide niciodată. Splendoarea Fiinţei integrale, cu tot ceea ce înseamnă ea, odată trăită, nu mai poate fi uitată. Iar Grande Madre, Ayahuasca, este un ghid fără egal către aceste spaţii interioare. Pentru mine personal, porţile au fost deschise cu destul de mult timp în urmă. Dar ei, aceşti îngeri coborâţi în trupuri umane pentru experienţa densităţii, ei abia au deschis aceste porţi. Abia au început să descopere adevărata, superba noastră natură, care ne-a fost ascunsă timp de atât de multe vieţi. „Exploratori ai conştiinţei”, îmi spun, ei bine da, este un nume potrivit nu numai pentru aceste experienţe, dar pentru tot ceea ce suntem noi. Aceasta este natura fiinţei pe care o descoperim în noi înşine, de exploratori ai conştiinţei. Pentru acest lucru suntem aici, nu în Peru, ci pe această planetă superbă, pentru a explora, pentru a experimenta aceste trupuri umane, pentru a avea experienţa trăirii în materie. Doar sufletele curajoase şi neliniştite au curajul de a se arunca în această experienţă cum n-a mai fost alta în istoria întregii Creaţii, căci a coborî în densitate, în corporalitate, înseamnă a uita pentru o perioadă foarte lungă de timp adevărata noastră identitate. Nu, nu ne-a condamnat nimeni la această experienţă, nimeni nu ne-a alungat dintr-un rai iluzoriu, ci noi înşine am fost aceia care ne-am asumat această experienţă, ştiind foarte bine că este o uluitoare aventură. Atunci când toate acestea au început, atunci când fiinţele subtile care suntem au început să coboare în această stare densă, să se încarneze, nimeni nu ar fi putut şti când şi cum anume se va termina această experienţă. Acum ştim. Suntem la capătul acestui mare drum. Am parcurs etapele reamintirii a ceea ce suntem şi tindem să redevenim nu ceea ce am fost, căci acest lung şir de experienţe ale încarnării ne-au schimbat pentru totdeauna, ci mult mai mult decât am fost. Am învăţat ceea ce înseamnă a fi Uman. A fi o fiinţă din carne şi sânge şi de a-ţi reaminti cine eşti cu adevărat. Am învăţat, de fapt, ce înseamnă Iubirea încarnată. Iar acest lucru este nepreţuit acolo, în lumile infabile cărora le aparţinem.

 

 

Soarele Sufletului şi norii uitării

 

Suntem în Cuzco, fosta capitală a imperiului Inka, oraşul pe care Pizzaro l-a supus cu numai câteva sute de soldaţi, acum 500 de ani. Prima etapă a marii noastre călătorii de conştiinţă s-a încheiat. Între noi şi jungla amazoniană sunt peste o mie de kilometri. Suntem sus, la 3500 de metri altitudine, căci aşa a fost clădit acest oraş neasemnuit în care ne aflăm astăzi. Deja nu mai suntem aceiaşi care am plecat în această călătorie. Întâlnirea cu Grande Madre este aceea care ne-a schimbat, care ne-a ajutat să aruncăm o privire în interior. Oamenii aceştia, care ne însoţesc, cei 17 Călători, au trecut prin procese profunde. Sunt mai tăcuţi, mai atenţi în interior, zâmbetele lor sunt altfel, ca şi cum aproprierea de marele secret al existenţei lăutrice ar fi clintit ceva din obişnuinţele minţii. Şi, de fapt, poate că ar fi mai potrivit să spun nu că ei ne-au însoţit pe noi, ci că noi – eu şi Elena – am avut privilegiul, bucuria şi onoarea de a-i fi însoţit pe acest drum uluitor al descoperirii de sine, de a fi fost martorii explorării lor. Căci ce poate fi mai tulburător decât să participi la întoarcerea acasă a unui Suflet, după o atât de îndelungată călătorie, prin mii de vieţi, ce poate fi mai tulburător decât să fii martorul primelor străluciri ale soarelui Sufletului, ieşind din norii uitării care însoţesc încarnarea. Scriam în prima parte a acestui reportaj despre călătoria noastră în Peru, că Ayahuasca nu este altceva decât o poartă prin care putem privi în noi înşine, o oglindă pentru cele mai adânci straturi ale propriei noastre conştiinţe. Ei bine, această poartă a fost deschisă larg, şi aceşti oameni care devin prietenii noştri pe viaţă – şi aici nu este vorba doar despre această viaţă, ci despre Viaţă – s-au putut simţi pe ei înşişi. Rămâne de văzut ce vor face acum cu aceste revelaţii, ce vor alege pentru ei înşişi pe mai departe. Căci nu este suficient să percepi Adevărul despre tine însuţi într-o asemenea călătorie. Adevărata alegere conştientă vine abia după. Atunci când eşti faţă în faţă cu viaţa ta obişnuită. Atunci vine momentul deciziei. Poţi alege o schimbare fundamentală în felul în care te priveşti pe tine însuţi, poţi să-ţi recapeţi încrederea totală pe care ai pierdut-o cândva, sau dimpotrivă, poţi decide că totul n-a fost decât un vis şi poţi să te reîntorci la viaţa obişnuită, neavând curajul să-ţi asumi statura proaspăt descoperită.

 

 

Stăpânul cheilor

 

Iată-ne aşadar în marele oraş inka, transformat de spanioli după chipul şi asemănarea lor. În 500 de ani, în locul marilor temple s-au ridicat biserici catolice, pietrele colosale ale construcţiilor inka abia se mai pot vedea în interiorul oraşului. Cu toate acestea, este un oraş superb, care respiră acest amestec uluitor de culori propriu locuitorilor de sub cer. La 3500 de metri altitudine, lumina are o strălucire nemaivăzută. Şi poate că există o legătură între această lumină specială şi culorile arzătoare cu care se îmbracă oamenii aceştia. Nu, n-o să vă descriu felul în care arată oraşul, voi lăsa fotografiile să o facă. Reportajul acesta este un reportaj al stărilor, al trăirilor noastre, mai curând decât un adevărat reportaj de călătorie. Ceea ce ne diferenţiază de cei care am fost este această tăcere zâmbitoare, această aplecare spre interior şi, poate, un fel de strălucire care se suprapune peste oboseala chipurilor. Prima parte a călătoriei noastre s-a încheiat, dar urmează vârful acestei călătorii, căci Valea Sacră este unul dintre cele mai uluitoare spaţii ale acestei planete, iar experienţele care urmează ne vor conduce încă şi mai adânc în noi înşine. Dacă în adâncurile junglelor din nord Grande Madre este regina, ei bine aici, în munţii, toate tainele străvechilor civilizaţii sunt revelate cu ajutorul unei alte plante sacre: Wachuma. Este faimosul San Pedro, numit astfel pentru că este deţinătorul „cheilor cunoaşterii”, ale cheilor „raiului”.

 

Încă din prima zi facem cunoştiinţă cu shamanul care avea să ne însoţească în această călătorie. Se numeşte David. De la bun început, de când l-am văzut în holul hotelului, mi-a păcut. Are figura prelungă a nativilor care vorbesc limba qetchua, poartă un fes andin tras pe urechi şi are barbă. Dar ochii, ochii sunt aceia care-l trădează pe acest călător. Este acolo o anumită fixitate a privirii, un fel de pace scrutătoare, ca şi cum s-ar uita către lume printr-un periscop, ca şi cum adevărata sa natură ar fi îngropată undeva, în adâncuri, şi din acele adâncuri el ar reuşi să privescă în exterior. Această privire îmi spune că omul acesta nu este întâmplător cu noi.

 

 

Inefabila privire


A doua zi avea să înceapă însă adevărata călătorie în Valea Sacră. Cu adevărat, urma să fie o călătorie interioară, dar prezenţa noastră în toate locurile sacre ale inkaşilor nu a fost, desigur, întâmplătoare. Niciodată, nimic nu este întâmplător, şi nici acest fapt, că noi eram acolo şi nu în altă parte, nu era lipsit de importanţă. Fiecare dintre noi este legat într-un fel sau altul de istoria acelor locuri. Alminteri am fi fost în altăparte. Şi fiecare dintre noi avea să descopere că energia acestor pietre străvechi funcţionează deasemeni ca un fel de portal către memoriile Sufletului. După experienţele cu Ayahuasca suntem deja deschişi, percepţiile noastre sunt rafinate şi sensibilitatea noastră este maximă. Fiecare pală de vânt îţi vorbeşte, o sclipire a soarelui poate deveni un moment de aducere a minte care să spulbere amnezia corporalităţii, fiecare piatră vibrează inefabil sub atingerea mâinii. Energiile locurilor în care mergem sunt evidente şi milioane de poveşti palpită sub aparenţa liniştită a realităţii ordinare. Trebuie numai să fii atent şi să laşi aceste conţinuturi să erupă în conştiinţă. Este o chestiune de încredere în propriile tale trăiri. Nu e nevoie de nimic altceva, decât de respiraţia conştientă, de prezenţă, şi toate porţiile percepţiei se deschid. Poţi afla astfel adevăratele istorii ale acestor locuri incredibile, dincolo de istoria oficială. Descoperi astfel că istoria oficială nu este decât un basm care reflectă perspectiva celor care au scris istoria, dar că adevărata istorie nu poate fi decât simţită.

 

Iar aceste simţiri ale unor evenimente care s-au petrecut cândva nu fac decât să ne acordeze cu acele domenii ale conştiinţei în care se află întreaga noastră memorie. Face parte din miracolul acestei călătorii. Istoriile noastre se intersectează cu cele ale pietrei, recunoaştem în feluri nelămurite vibraţii, personaje, spaţii, este o recunoaştere discretă, pe care dacă încerci s-o pui în cuvinte eşuezi, o strici. Totul se petrece la nivelul intuiţiei, al simţirii, al cunoaşterii directe, intrinseci a lucrurilor.

 

Pentru noi, intrarea în Valea Sacră, de-a lungul căreia sunt înşirate cele mai de seamă ruine ale fostului imperiu, a fost Cuzco şi ruinele de la Sacsayhuaman, pe colinele din preajma oraşului. Mai fusesem acolo, dar de data aceasta totul părea special, energiile locurilor erau clare şi bine definite. Această cetate monumentală, care nu a fost niciodată terminată poate să-ţi dea o idee despre ceea ce devenise imperiul Inka in vremurile în care spaniolii au venit şi au trecut totul prin sabie. Îţi poţi face o idee despre această civilizaţie strălucită ale cărei realizări arhitecturale uimesc şi acum lumea. Dar despre toate acestea puteţi citi cărţi şi scormoni internetul. Ceea ce nu veţi găsi niciodată acolo sunt trăirile directe ale acestor locuri. S-a vorbit mult despre construcţiile inka şi despre uluitoarea lor organizare, s-au făcut presupuneri despre felul în care au fost realizate construcţiile megalitice din punct de vedere tehnic. Ceea ce vă pot spune, după cea de-a treia noastră călătorie în Peru şi în Valea Sacră, este că secretul acestei lumi este cu siguranţă unul de natură spirituală. Întreaga structură a acestui imperiu, întreaga organizare, întregul efort pe care ei l-au făcut pentru a construi aceste uluitoare temple în vârful munţilor era dedicat zeilor.

 

 

 

 

A simţi Adevărul din spatele Realităţii


 

Întreaga lor spiritualitate era una trăită, experimentată. Sacerdoţii inkaşi lucrau cu forţele primordiale ale Creaţiei şi erau perfect conştienţi de polarităţile fundamentale în jurul cărora se structurează lumea materială. Pentru ei, Pacha Mama, sau Mama Pământ, polaritatea feminină, zeiţa universală, era la fel de reală ca pietrele. Ştiau să găsească locurile acelea foarte speciale în care energia pământului iradiază către cer şi le foloseau pentru a oficia acolo ceremonii sacre, iniţieri, ritualuri de moarte şi renaştere. Unul dintre aceste locuri, a căror energie este uluitoare şi pe care noi am putut-o simţi, a fost Quenko. Este un sanctuar săpat în stâncă, pe înălţimile din preajma oraşului Cuzco, care seamănă cu un labirint. Pentru a-l parcurge trebuie să treci prin strâmtori de piatră care sugerează sexul feminin, în aşa fel încât, a ieşi din acest labirint echivalează cu o renaştere. În adâncul acestui sanctuar se află o mică sală, un adevărat uter din piatră în care cei ce parcurgeau acest ritual retrăiau perioada dinaintea naşterii în trup. Puterea enormă de focalizare a energiei feminine a pământului în acest loc, face ca trăirile de conştiinţă să fie foarte puternice. Chiar şi numai dacă parcurgi acest labirint poţi simţi lucruri de neexprimat. Dar ritualurile care se petreceau aici în acele timpuri, la unumite date cu semnificaţie astrală, trebuie să fi avut o extraordinară forţă transformatoare. Toţi cei care au parcurs traseul sacru al acestui sanctuar au putut simţi forţa acestui loc. Semnele, simbolurile străvechi care se află peste tot săpate în stâncă au o enormă putere de sugestie şi fiecare dintre ele te poate proiecta în percepţia dimensiunilor mistice pe care le trăiau sacerdoţii inka.

 

 

Pentru noi şi pentru mine personal, aceste locuri legate cunoaşterea metafizică a culturii inka au o importanţă fundamentală, căci în tot ceea ce facem, în Respiraţia Inimii şi în Respiraţia Holotropică, există o bază comună de cunoaştere cu aceea a culturilor ancestrale. Experimentarea şi integrarea acestor dimensiuni fundamentale ale realităţii, care sunt polarităţile feminină şi masculină a Creaţiei este o premiză pentru a putea naviga în apele adânci ale Conştiinţei şi pentru a putea lucra cu aceste forţe. Acest lucru nu înseamnă că ceea ce facem se revendică din culturile vechi ale Americii de Sud. Nici vorbă. Această cunoaştere nu îşi are originile pe acest continent şi nu aparţine culturii Inka, ci sunt cunoştinţe care au străbătut întreaga istorie a umanităţii. Istoria umanităţii este o istorie a sufletului coborât în materie, o istorie a dualităţii, a unei realităţi construite prin jocul dinamic al contrariilor, al masculinului cu femininul, al luminii şi intunericului, al spiritului şi materiei. Sistemul mistic al inkaşilor era bazat pe explorarea acestor dimensiuni de bază pe care este construită realitatea ordinară. Ei adorau aceste polarităţi ale energiei Creaţiei cărora le dădeau statut divin. Adorau Pământul ca entitate supremă feminină şi Soarele, Inti, ca principiu masculin. Cultul lor era un cult bipolar, indiferent ce susţin istoricii de astăzi, bazându-se pe logică. Nu exista o logică liniară în construcţiile şi abordările inkaşilor, pentru că tot ceea ce făceau îşi avea originea în experimentarea mistică a acestor dimensiuni, în trăirea lor. Marii preoţi inkaşi oficiau ceremonii care erau adevărate iniţieri. Desigur, nu toate erau destinate oamenilor de rând, dar cu siguranţă, aceia care au lucrat la aceste construcţii megalitice, aceia care reuşeau să finiseze blocurile gigantice de piatră în aşa fel încât nu poţi băga o foaie de hârtie între ele, toţi aceştia trăiau în mod direct unele dintre aceste realităţi.

 

Cât despre noi, am putut să ne conectăm în mod direct la aceste niveluri ale realităţii respirând, în tăcere, în adâncurile acestor sanctuare. Şi nu era decât un început, prima zi a explorării în Valea Sacră. Abia făcusem cunoştinţă cu David, shamanul andin cu care urma să lucrăm şi nu experimentasem încă nici o ceremonie cu Wachuma.

 

Imperiile fricii şi ale sacrificiului uman


 

Personal, m-am putut conecta în mai multe rânduri la realitatea energetică şi spirituală a civilizaţiei inka şi am putut explora conţinuturi ale propriei mele conştiinţe legate de istoria acestor locuri. Nu sunt deloc un fan al acestei culturi, ba dimpotrivă, pot spune că pentru mine au fost experienţe dureroase. Există locuri, cum ar fi sanctuarul de la Ollantaytambo în care am înţeles felul în care funcţiona sistemul mistic inka şi am putut simţi drama cumplită prin care au trecut marii preoţi ai acestui popor atunci când au înţeles felul în care se rătăciseră. Sistemul lor de credinţă, pe care era construită întreaga societate inka, provenea din timpuri imemoriale. Erau moştenitorii unor culturi anterioare, precum Tiahuanaco, care, la rândul lor preluaseră elemente ale unor tradiţii mistice atlante. Slujirea „zeilor”, ale acestor forţe arhetipale care stau la baza întregii creaţii materiale a universului nostru, căpătaseră deja aspecte teribile, iar sacrificiul uman era un element central al acestor ritualuri. Timp de sute de ani se consolidase credinţa că fără sacrificiile umane, soarele ar putea să nu mai răsară iar pământul să nu mai rodească. Ritualurile hrăneau o imensă frică ce căpătase proporţii colosale. Era un imperiu construit pe energia fricii, a morţii şi a sacrificiului. Atunci când au venit spaniolii, imperiul Inka era în pragul colapsului. Ceva grav se întâmplase în interiorul castei marilor preoţi, aceia în jurul cărora se articula întregul sistem. Ei erau aceia care făceau iniţierile pentru marii nobili, pentru împăraţii inka, dar şi aceia care făceau posibile enormele construcţii ale imperiului. Lucrătorii nu erau sclavi, aşa cum se credea şi nici prizonieri, ci participau la aceste construcţii pentru a trăi stările mistice pe care le făceau posibile marii preoţi. Ceremoniile pe care aceştia le oficiau dimineaţa, la răsăritul soarelui, sau în funcţie de diferitele date importante astronomic, făceau ca participanţii să poată trăi la rândul lor stările spirituale inaccesibile altfel. Perfecţiunea lucrărilor, uluitoare pentru lumea modernă, se explică prin faptul că aceşti oameni lucrau cu adevărat în stări de conştiinţă extinsă. Nu s-au găsit niciodată planuri ale acestor lucrări megalitice de o complexitate extraordinară, pentru că nu au existat niciodată planuri. Singurele planuri erau viziunea acestor sacerdoţi care puteau articula stari de conştiinţă extinsă colectivă. Ei lucrau perecum furnicile dintr-un stup, se mişcau precum un stol de păsări racordat la o singură unitate de conştiinţă colectivă, ca unul. Nu o făceau pentru bani, nici pentru că erau obligaţi, ci pentru a fi aproape de trăirea directă a acestor stări mijlocite de sacerdoţi. Centrul tuturor acestor lucrări erau marile temple ale soarelui şi ale pământului, căţărate pe înălţimile ameţitoare ale munţilor. Şi sacrificiile, fără de care preoţii credeau că soarele nu va mai răsări.

 

 

Într-o bună zi, inevitabilă dealtfel, ei au înţeles faptul că se rătăciseră, că sacrificiile nu fuseseră niciodată necesare. Urmarea acestei înţelegeri, venită din viziunile lor, a fost prăbuşirea întregului sistem. Imperiul era în disoluţie atunci când au apărut spaniolii, sfâşiat în lupte interne pentru putere politică, lipsit de ceea ce îl coagulase: credinţa în sistemul lor mistic. Au crezut că spaniolii îmbrăcaţi în armuri strălucitoare, înarmaţi cu muschete care ucideau precum fulgerul, la distanţă, călare pe animale nemaivăzute, caii, erau zeii înşişi. Acesta a fost sfârşitul.

 

Sigur că astăzi, puţine dintre aceste lucruri mai sunt ştiute. Ghizii peruani nu îţi vorspune niciodată că inkaşii făceau sacrificii umane. Ei sunt urmaşii lor şi vorbesc doar despre cultul soarelui şi al pământului, despre cele trei lumi, despre pume şi condori. La Machu Picchu îţi vor spune că a rămas un mister scopul pentru care a fost clădită o asemenea cetate solară în vârful munţilor. La fel ca şi la Ollantaytambo, presupunerile gravitează în jurul faptului că ei construiau… depozite de mâncare în creierul munţilor sau că aveau o destinaţie strategică. Lumea modernă în care trăim nu işi poate imagina adevăratul motiv al acestor construcţii magnifice. Încearcă să găsească o motivaţie logică, raţională. Dar realitatea este că motivele acelor oameni nu semănau deloc cu ale noastre. Aparţineau viziunii şi experienţei spirituale. Machu Picchu este construit într-un loc ce n-a fost nicicând ameninţat de nici un năvălitor străin. Triburile barbare ale nordului erau departe şi nu pătrunseseră niciodată în acest spaţiu. Totul este construit în jurul templelor de pe vârf, iar relieful este de aşa natură încât constituie un amplificator natural de energie a pământului şi un receptor al energiei cerului. Este un vârf de munte, perfect ascuţit, înconjurat de şarpele argintiu al râului Urubamba care face un cerc perfect în jurul său, iar dincolo de râu, un alt rând de munţi perfect circular. Privit de sus, de pe creste, locul seamănă cu o … antenă de satelit al cărei centru este sanctuarul principal. Întregul oraş este construit în jurul acestui centru. Există cronici spaniole care spun că acest oraş era un loc de pelerinaj şi funcţiona ca un fel de şcoală mistică de elită pentru casta stăpânitorilor imperiului.

 

 

Wachuma

 

Ei bine, toate aceste extraordinare călătorii în Valea Sacră şi în sanctuarele clădite de inkaşi şi de strămoşii lor, se petreceau în zilele arzătoare. Toate aceste revelaţii şi înţelegeri, toate aceste conţinuturi ale conştiinţei care ne traversau la lumina zilei, erau palide pe lângă cele ale nopţilor petrecute în aer liber, pe malul râului Urubamba, acolo unde, la marginea unui lan de porumb, printre copaci uriaşi şi sub stelele sudului, experimentam leacul magic preparat de shamanul David. Wachuma, cactusul sacru al Anzilor.

 

 

Locuiam de fapt în perimetrul unei splendide reşedinţe construite lângă oraşul Urubamba, dar ceremoniile la care luam parte se petreceau afară, în sanctuarul natural al munţilor care ne înconjurau din toate direcţiile. La fel ca şi experienţele cu Ayahuasca, nici cele cu Wachuma nu pot fi povestite cu adevărat. Orice cuvânt nu ar fi decât aproximativ, orice metaforă n-ar fi decât o sugestie. Ceea ce se poate spune însă este faptul că acest leac milenar are capacitatea de a te face să te prăbuşeşti în adâncurile propriului tău corp, şi de acolo, din cea mai deplină densitate, din cea mai deplină conştienţă a alcătuirii materiei, să ai acces la cele mai elevate şi cele mai rarefiate niveluri ale Fiinţei. Au fost nopţiformidabile, care vor rămâne încrustate pentru totdeauna în memoria fiinţei. Pentru mine au fost o scufundare conştientă şi perfect lucidă în cele mai ascunse unghere ale propriei conştiinţe. Mulţi îşi imaginează că asemenea călătorii sunt nişte trip-uri, nişte distracţii, ca un fel de beţie a viziunilor, ca şi cum te-ai duce la un film bun la care nu ai nevoie de subtitrare. Nimic nu este mai departe de adevăr. Bătrânul spirit al plantei, Wachuma, nu este un spirit al viziunii, al imaginilor, al culorilor, ci un ghid care te conduce în simţire. Cuvintele nu pot cuprinde conţinuturile pe care le poţi simţi. Poveşti întregi se derulează într-o singură clipă, pur şi simplu ştii în interiorul tău Adevărul despre tine însuţi şi despre întreaga creaţie. Desigur, depinde foarte mult de ceea ce eşti, sau mai bine spus de ceea ce crezi că eşti, iar Wachuma va reflecta întotdeauna nivelul propriei tale conştiinţe.

 

A deveni focul şi Calea Lactee

 

Pentru mine nopţile petrecute în jurul focului, în prezenţa lui San Pedro, vor rămâne pentru totdeauna nişte nopţi ale integrării dimensiunilor. Am mers şi mai adânc în percepţia faptului că tot ceea ce ne înconjoară este propria noastră creaţie, oricât de tulbure ar părea această afirmaţie. Pentru unii va părea mai curând o metaforă, dar pentru mine acesta este adevărul trăit. Noi suntem aceia care, la începuturile a tot ceea ce se poate numi timp, am trăit experienţa tuturor potenţialelor pe care le poate avearealitatea. Apoi, nu am făcut decât să ne alegem un drum care a devenit povestea noastră. Credem că noi suntem această poveste, ne identificăm că povestea acestei vieţi şi uneori a altor vieţi, şi credem că aceste poveşti ne pot defini. De fapt, am fi putut să alegem oricând altceva, altă poveste. De fapt, putem în orice clipă să creem altă poveste. Nu ne vine să credem, nu îndrăznim să credem, în starea de conştiinţă obişnuită, când suntem sub imperiul minţii liniare, că adevărata noastră natură implică nivelul creaţiei absolute. Dar poarta pe care o deschide Wachuma este uluitoare, pentru că nu e nevoie să părăseşti dimensiunea fizică, concretă, a corpului omenesc şi a minţii, pentru a percepe dimensiunile subtile ale propriei conştiinţe. Cumva, rămâi în permanenţă aici, acum, în prezenţă totală faţă de tot ceea ce există. Poţi vedea cerul, stelele şi norii, luminile spulberate ale Căii Lactee şi umbrele copacilor, şi în acelaşi timp să trăieşti faptul că toate acestea fac parte din tine, dintotdeauna. Focul, iarba şi cântecele, fumul plantelor sacre care ard, sunetul apei care se scurge în vale şi pe care o poţi simţi ca şi cum tu însuţi ai curge printre pietre, toate acestea poartă pecetea adevărului absolut, care este trăit în mod direct. Este o experienţă a clipei, a non-timpului. Pur şi simplu, poţi desluşi felul în care mintea omenească este aceea care crează timpul, şi cum, de fapt, „eternitatea” despre care vorbesc religiile instituţionalizate, nu este un timp fără sfârşit, ci această clipă care transcende orice temporalitate. Este o stare de Prezenţă totală.

 

 

Vindecarea vine din dez-identificarea de orice ai crezut vreodată că eşti. Sufletul îşi recapătă bucuria primordială, libertatea sa naturală, aventura omenească nu mai este decât ceea ce este, o aventură a conştiinţei, un joc interior, un experiment uluitor al unei divinităţi superbe, greutatea corpului din carne şi sânge apare drept ceea ce este cuadevărat, o experienţă a sufletului care învaţă să aducă conştienţa spiritului în cele mai dense straturi ale creaţiei. Focul care arde în vatră, printre pietre, nu este decât o reflexie a focului interior, face parte din esenţa fiinţei tale, la fel ca şi apa râului, la fel ca şi munţii şi aerul înstelat, eşti parte din dansul elementelor, din jocul cosmic al unei divinităţi care se reflectă pe sine. Nu există nimic înafara ta, căci ceilalţi participanţi la experienţă sunt părţi din tine, aşa cum tu eşti o parte din ei. Starea de iubire intrinsecă nu are nevoie de nici o exprimare, căci tot ce există este deja propria sa exprimare. Cuvintele sunt prea mici, prea puţine, prea irelevante pentru toate acestea.

 

Prezenţa absolută

 

Sigur că experienţa mea şi a noastră nu poate fi despărţită de toate experienţele noastre anterioare. Fiecare experienţă este ca un fel de treaptă dintr-o scară a profunzimii, din care fac parte toate celelalte experienţe. Toată viaţa aceasta şi toate vieţile anterioare fac parte din lanţul de experienţe al acestei divinităţi interioare care se explorează pe sine. Poate că altcineva ar fi avut nevoie de o altfel de abordare, de o altfel de reflexie a conştiinţei. Dar tot ceea ce am fost noi în acele nopţi, toate poveştile noastre reunite, toate conexiunile care se creaseră între noi veneau să fie revelate în felul acesta. Am simţit faptul că erau cu adevărat momente de mare revelaţie, pe care le aşteptasem de foarte mult timp. Percepeam mii, milioane de meandre ale conştiinţei pe care le parcursesem înainte, mii de feluri în care mă căutasem şi ne căutaserăm pe noi înşine, toată zbaterea sufletelor noastre, în mii de vieţi, în care presimţirea a ceea ce suntem ne bântuise, mii de experienţe, mii de căutări, mii de încercări disperate uneori de a redobândi acea stare a fiinţei despre care ştiam, intuiam că se află înlăuntru, dar pe care ceva ne împiedica să o atingem. O stare care, în anumite momente ne devenise atât de străină, încât o numisem cu un nume străin. Puteam vedea toate numele pe care le dădusem părţilor din noi de care ne înstrăinasem, nume de zei obscuri, în care nu mai eram în stare să ne vedem pe noi înşine. Şi în acelaşi timp puteam simţi toată splendoarea integritătăţii Fiinţei care eram.

 

 

Nu pot povesti despre experienţele altora, dar pot spune aici că cercul nostru, grupul nostru, a fost la un anumit nivel o singură fiinţă, că am trăit experienţa conştiinţei colective acestui grup. Că experienţele mele, aceasta şi multe altele, au devenit într-un fel experienţele lor şi invers, experienţele lor erau ca propriile mele experienţe. Mai trăisem şi în alte împrejurări experienţe de conştiinţă colectivă şi ştiam foarte bine minunăţia acestei trăiri. Este singurul fel în care, cu adevărat, poţi cunoaşte pe cineva, în care poţi simţi pe cineva, în care poţi avea acces la cine este el cu adevărat, şi din acest lucru se naşte adevărata compasiune.

 

Compasiune înseamnă a trăi împreună cu cineva acelaşi lucru, aceeaşi bucurie sau aceeaşi suferinţă, direct, dincolo de cuvinte, şi a onora acea experienţă aşa cum este ea, fără nici o judecată, ştiind că este experienţa pe care acel suflet a ales să o trăiască. Compasiunea nu a însemnat niciodată milă, ci respect, oricare ar fi experienţa celuilalt. Deasemeni aceasta este starea, singura posibilă, în care poţi transmite cuiva cunoaşterea ta. Căci celălalt, trăieşte în acelaşi timp cu tine revelaţia. Cunoaşterea directă.

 

Cheile secrete ale Umanităţii

 

Toate acestea despre care vorbesc aici pot fi trăite şi altfel, nu numai cu ajutorul plantelor sacre. Aceste stări ale conştiinţei de sine pot fi accesate prin respiraţie şi prin prezenţă. Dar trebuie să spun aici, cu cea mai deplină sinceritate, că, dacă nu aş fi trecut prin toate aceste experienţe de conştiinţă extinsă cu ajutorul plantelor sacre, nu aş fi reuşit poate să deshid porţile doar cu ajutorul respiraţiei şi al prezenţei. Plantele sacre sunt cheile pe care Umanitatea şi le-a lăsat sub preş, pentru vremurile în care urma să fim prea identificaţi cu dimensiunile noastre dense, pentru a mai putea cunoaşte adevărul despre noi înşine. Am ştiut faptul că acele timpuri vor veni, cândva, în parcursul nostru, şi ne-am lăsat la îndemână aceste instrumente. Plantele sacre sunt propria noastră creaţie, la fel cum întreaga realitate materială, densă, face parte din acest joc. Mii de ani ne-am folosit de aceste instrumente, de aceste spirite extraordinare, care ne-au însoţit în călătoria noastră pe acestă planetă. Mii de ani au fost porţile prin care noi am putut să ne reamintim cine suntem şi să aducem această amintire în dimensiunea încarnată, şi pentru aceia care nu puteau face acest lucru. Dar acum, când călătoria noastră în această dimensiune se apropie de finalul său, acum când Umanitatea este pe cale să se redescopere pe Sine, rolul acestor străvechi prieteni ai noştri, plantele sacre, tinde să se transforme. Bătrânul Wachuma, la fel ca şi Grande Madre Ayahuasca, îşi mai face treaba, aceea de a fi o poartă prin care putem privi dincolo. Dar el, ca şi întreaga noastră realitate, îşi schimbă natura. Pe măsură ce ne recăpătăm puterea de a privi dincolo de dimensiunea materială, pe măsură ce dezvoltăm capacitatea de a naviga liber în apele propriei conştiinţe, plantele sacre se retrag cumva din ecuaţie. Vremurile în care Umanitatea îşi va recăpăta complet conştienţa trascendenţei sunt aici deja. Dar plantele sacre se transformă odată cu noi, căci fac parte din noi. Sunt propria noastră creaţie. Cum poţi mulţumi unui asemenea spirit care a traversat odată cu noi întreaga istorie a Umanităţii, care a slujit Umanitatea în cele mai întunecate timpuri ale sale? Onorându-le. De aceea, mă înclin în faţa acestor fiinţe precum Wachuma sau Grande Madre.

 

 

Singura poartă. Interioară

 

Toate experienţele noastre, din toate timpurile, sunt în noi, spuneam. Le putem accesa în orice moment al vieţii noastre, intrând în starea de Prezenţă. Acest lucru este valabil şi pentru plantele sacre. Sunt în noi. În decursul vieţilor noastre am lucrat de mii de ori cu aceste porţi şi cu aceste oglinzi, ştim deja drumul către nivelurile largi alepropriei noastre conştiinţe. Plantele sacre nu fac decât să ne reamintească adevărata vibraţie a Fiinţei, pentru ca într-o bună zi să o putem trăi fără ajutorul lor. Acest lucru se întâmplă deja, de destul de mult timp. O nouă etapă în povestea noastră s-a născut deja. Aceea a unei Umanităţi trezite, care nu mai are nevoie de nimic pentru a fi conştientă de ea însăşi. Nimic nu mai poate opri acest drum, căci Conştiinţa nu poate fi oprită. Ea este tot ceea ce există. Totul este Conştiinţă, iar punctul critic al transformării a trecut deja. Această călătorie a fost pentru mine una a marilor confirmări despre mine însumi şi despre noi toţi. Încă avem nevoie de confirmări, pentru că nu avem încă deplină încredere în ceea ce suntem. Dar marile praguri care ne separau de Adevăr, au fost depăşite. Toate experienţele noastre de conştinţă sunt disponibile tuturor. Ele pot fi simţite şi trăite, ele se cumulează undeva, în adâncurile conştiinţei Umanităţii, la fel ca experienţele tuturor, şi devin astfel disponibile tuturor. Oricine poate se poate aşeza în linişte, poate respira adânc, şi se poate conecta, în Prezenţă, cu aceste niveluri ale Adevărului, în orice clipă.

 

 

Aceste înţelegeri fac parte dintr-un lung şir de experienţe pe care le-am trăit, eu şi Elena, experienţe care au conturat întregul nostru parcurs. Respiraţia Inimii, cu toate dimensiunile sale terapeutice, integratoare şi de conştientizare a propriilor niveluri interioare, îşitrage esenţele din aceste experienţe. Eficacitatea extraordinară a acestor abordări ne-a convins de faptul că totul face parte dintr-un proces al Umanităţii în ansamblu. Pretutindeni în lume lucrurile se schimbă, căci oamenii au aces la niveluri din ce în ce mai adânci ale conştiinţei. Această înţelegere, această revelaţie că plantele sacre se schimbă odată cu noi şi cu întreaga realitate, face parte din parcursul nostru. Fie că este vorba despre San Pedro, fie de Ayahuasca, acestea ne urmează cumva, transformându-se odată cu noi, manifestându-se odată cu noi. Depinde doar de noi măsura în care le putem trăi în interiorul nostru şi alături de ceilalţi exploratori ai conştiinţei, în sesiunile noastre de Respiraţie a Inimii sau de Respiraţie Holotropică. Toate străvechile abodări ale umanităţii urmează acelaşi parcurs. Se transformă. Nici una din toate vechile strategii spirituale ale acestei Umanităţi nu vor mai funţiona la fel ca până acum. Căci trăim un nou început.

 

A renaşte din adâcurile propriei Fiinţe


 

Am lăsat pentru la sfârşitul acestei relatări, ultimul episod petrecut pe Valea Sacră. Ultima noastră experienţă acolo a fost într-unul dintre cele mai frumoase şi mai surprinzătoare locuri de pe toata Valea Sacră, la Morray. Acolo se află un sanctuar dedicat Mamei Pământ, Pacha Mama, atât de minunat, încât nu poate fi descris cu acurateţe. Mă limitez să spun că arată ca un fel de amfiteatru circular, enorm, ca un teatru antic, cu terase înalte de doi metri, săpat în carnea unui deal splendid, în mijlocul unui platou înconjurat de munţi înalţi de 5000 de metri. Este unul dintre cele mai frumoase locuri pe care noi le-am văzut vreodată. Am petrecut cu toţii acolo o noapte enormă. Închiderea, de fapt, a acestei călătorii formidabile de conştiinţă. Căci după această ultimă experienţă, aveam să plecăm spre lacul Titicaca unde aveam să petrecem o perioadă de integrare a întregii călătorii. Acest sanctuar nemaivăzut dedicat Mamei Pământ îl cunoşteam de cu un an înainte. Din prima clipă în care i-am simţit energia, noi, eu şi Elena, ne-am promis să ne întoarcem într-o bună zi aici pentru o scufundare în adâncurile conştiinţei. Simţiserăm potenţialul enorm al acestui loc şi intuiserăm felul ceremoniilor care se desfăşuraseră cândva pe aceste locuri. Astfel încât ne-am întors, cu corturi şi tot ce trebuie pentru o noapte petrecută aici.

 

 

A fost încununarea întregii călătorii şi, cel puţin pentru mine, cimentarea definitivă a convingerii că nici o vindecare adevărată nu poate fi decât interioară, iar aceasta presupune recunoaşterea completă a tot ceea ce suntem. Recuperarea integrală a întregii noastre naturi. Inclusiv a acestei dimensiuni dense, a corporalităţii care face parte din creaţia noastră. Suntem aici tocmai pentru experienţa acestei corporalităţi, pentru experienţa densităţii, a dualităţii duse la extrem. O dualitate a cărei experienţă ne-a făcut să împărţim Creaţia în materie şi spirit. Am recunoscut spiritul ca parte a creaţiei, dar am negat densitatea, corpul. Am crezut că suntem condamnaţi la a trăi ca oameni şi am urât corpul şi tot ceea ce reprezintă el, imaginându-ne că este ceea ce ne împiedică să ajungem la „dumnezeu”. Ne negam de fapt propria experienţă şi pe noi înşine, şi acest lucru a fost reflectat în felul în care am tratat pământul şi toate atributele sale, inclusiv feminitatea. Feminitatea este expresia densităţii, a corporalităţii, este expresia uneia dintre polarităţile fundamentale ale Creaţiei, despre care vorbeam mai sus, iar a o nega, înseamnă cel puţin o neînţelegere profundă a adevăratei naturi a acestei creaţii. Toate traumele noastre, trăite parcursul a mii de vieţi pot fi deznodate odată cu această înţelegere a naturii acestei Creaţii, căci toate au o legătură cu experienţa încarnării, cu jocul între feminin şi masculin. Esenţa acestei ultime experienţe mi-a confirmat faptul că ceea ce numim vindecare este o utopie în absenţa recunoaşterii naturii noastre profunde. Noi nu suntem doar fiinţe aparţinând lumii inefabile, ci aparţinem în aceeaşi măsură densităţii. Umanitate înseamnă spiritualitate încorporată. Aceasta este dimensiunea inimii, punctul în care natura noastră transcendentă se întâlneşte cu realitatea orizontală a lumii materiale. Manifestări ale aceleiaşi creaţii.

 

 

Pentru a transcende densitatea, ea trebuie recunoscută, şi nu negată. Această recunoaştere face parte din marea revoluţie a conştiinţei pe care o trăim cu toţii la nivelul întregii Umanităţi. Aceasta este vindecarea la nivelul Conştiinţei: recunoaşterea completă a propriei naturi. Suntem îngeri şi umani în acelaşi timp. Această recunoaştere a propriei divinităţi şi a propriei umanităţi în acelaşi timp, este actul de naştere al al unei noi dimensiuni spirituale, căci este pentru prima dată în istoria Creaţiei, când fiinţele spirituale care suntem se recunosc pe ele însele în stare încarnată. Densitatea a fost transformată, spiritualizată.

 

Mai multe despre Călătoria Inimii de anul acesta.

 

Horia Francisc-Ţurcanu

citește mai departe
Călătoria Inimii în Peru. Octombrie - noiembrie 2014
Călătoria inimii - aventura cunoașterii personale
Cartile Elena Francisc
Concert Mirabai Ceiba

Cartea săptămânii

EVANGHELIA DUPĂ ISUS CRISTOS
Ne găsiţi pe…
Newsletter
Copyright ©2009-2014 Toate drepturile rezervate.
Site realizat de Webart Software